Îl rugasem să fie cu mine. În timpul turei prin oraş, nu aveam să fiu singură. Poate a zâmbit când mi-a auzit cererea îndrăzneaţă sau invitaţia stupidă.
Ştiind că e prezent pe bancheta din spate, mă gândeam că eu voi fi şoferul potrivit, cel care va putea urma traseul cerut. Îmi şi imaginam scena cu mine la volan şi Dumnezeu relaxat pe banchetă!
Nu. În nici un caz. N-a fost să fie aşa!
Chiar din prima jumătate de oră, atenţia îmi fusese distrasă ba de un indicator, ba de dorinţa de a ieşi totul “ca la carte”. M-am amăgit crezând că nu am nevoie de ajutorul Lui şi că voi fi în stare să fiu şoferul Său! Cum să-mi fi dat aşa o responsabilitate, când mai am atâta de învăţat?
M-am ruşinat. Nu era cazul să fac pe viteaza sau copilul încăpăţânat.
L-am rugat să fie mâna mea dreaptă. Da, să nu mai stea pe bancheta din spate, căci locul Lui e la volanul vieţii mele!
Nicidecum nu am să mai repet acea invitaţie… Îl vreau lângă mine, nu în spatele meu, ca să mă conducă El pe mine, şi nu invers!
Tu pe ce scaun Îl inviţi?
O viață transformată 