Volumul cântecului era la minim. La foarte minim. Nu vroiam să trezesc copiii din camera alăturată, deși tare mult aș fi vrut să aud mai bine versurile!
Lumina soarelui de prânz pătrundea în cameră, mirosul de iarbă tăiată încă se perinda prin aer. Nu îndrăzneam să ies afară: m-aș fi topit de căldură! La figurat, desigur.
M-am ridicat din pat ca să trag jaluzelele și perdelele. Un întuneric, aparent neplăcut, a cuprins încăperea. Parcă era mai răcoare așa! Am revenit în pat…
O voce repeta cuvinte cunoscute. Dintr-o melodie de atâtea ori auzită.
Tresar: cine a dat volumul mai tare? De fapt, nimeni. E doar interesanta ascuțire a simțurilor…
Și poate că așa e și-n conversațiile cu Dumnezeu. Dacă ne-am retrage puțin în locul nostru preferat, cu ”perdeaua” trasă peste orice altceva ce ne-ar putea reține atenția, fără să Îi cerem Lui să se facă mai tare auzit… I-am auzi vocea.
În liniște, nu e nevoie de volum maxim…
O viață transformată 