Nu văd vârful muntelui. Sunt la poalele sale încă și pășesc cu grijă pe pietre. Privirea-mi caută săgețile indicatoare, simboluri care să-mi precizeze direcția corectă spre vârf.
Nu renunț. Nu mă tem. Mă bucur de priveliște. Primesc lecții de la ceea ce mă înconjoară.
Urcarea e mai încântătoare decât coborârea! Nimic nu mă grăbește… mă pot opri ca să-mi trag suflul și să gust din posibilele fructe comestibile sau izvoare cu apă rece, proaspătă.
O drumeție de genul acesta e mereu binevenită! Îmi place senzația când sunt pe crestele munților, departe de oraș.
Parcă aș lua parte la crearea Pământului…
„Să se adune la un loc apele care sunt sub cer şi să apară uscatul!“
„Să dea pământul vegetaţie: plante care să facă sămânţă şi pomi fructiferi care să dea rod cu sămânţă în el, potrivit soiului lor!“
„Să mişune apele de vieţuitoare şi să zboare păsări pe bolta cerului, deasupra pământului!“
O viață transformată 