Spre fereastră mă-ndreptam
Sperând să îmi primesc lumină
Din luna rece ce-o priveam,
Părând că n-are nici o vină.
Nu m-a atins un fir de rază…
Prin întuneric n-a pătruns
Ca un nebun după o oază,
Ce deşertul l-a împuns.
Absent. Un nimeni. Un nimic.
Un laş. Lacrimi şi tăcere.
Doream un glas, oricât de mic,
Ca să mă scape de durere.
O prezenţă preamăreaţă
Dintr-o dată mă trezeşte.
O fi oare dimineaţă,
Soarele de mă-ncălzeşte?
Cu spatele spre cerul scut,
Privirea-mi poarta aţintise,
Unde un chip necunoscut
Cu braţele-i stătea deschise.
N-am auzit când a bătut.
Eram purtat de negre gânduri,
Şi mă miram cum de a vrut
Să-mi spargă ale vieţii scânduri.
Ce? Zâmbetul pe faţa mea?
Falsitate, nebunie,
Amintire-n vreme rea,
Lucru care El îl ştie…
Un pas al meu şi şapte-ai Lui
L-au adus chiar lângă mine,
Căci m-am simţit al nimănui
Şi brusc în braţe El mă ţine.
Ce? Zâmbetul pe faţa mea?
Cadou prezent, fără cuvânt,
Aşteptat din vreme rea,
Sosit din Duhul Său cel Sfânt.
De-atunci, ascult neîncetat
Ce îmi vorbeşte printre rânduri
Şi Îl iubesc căci a luptat
Şi mi-a trimis frumoase gânduri…
O viață transformată 