Deschise ușa sălii, coborî scările în grabă și se îndreptase spre gardul ce înconjura clădirea. Se așeză pe bicicletă și pedală pe strada lipsită de circulație, mulțumită că nimeni din sală nu-i observase repezeala. Vântul îi izbea chipul încercând parcă să-i zboare gândurile. Vroia să se descarce de energia negativă care pusese mâna pe ea! Atacurile la capitolul “identitate” au produs tensiune și agitație înăuntrul său.
Încă îi răsuna în minte acea voce sarcastică și cuvintele servite rece: ”străinii nu au ce comenta în țara în care au venit, pentru că nu sunt la ei acasă; și nu am ce explicații să-ți dau ție, pentru că ar trebui să înveți limba mea din moment ce ești aici…”
Din fericire, ceva a înăbușit explozia ce se declanșase în mintea și inima ei. Nu ar fi îndrăznit să riposteze înaintea unei autorități, unei persoane de care depindea cursul vieții ei. Atenționările primite subtil și privirea arogantă îi secaseră zâmbetul și o reduseseră la tăcere. Se simțise neprimită, respinsă și condamnată.
Se opri pe banca din apropierea râului ca să-și calmeze starea, dar lacrimile îi inundară ochii. Soarele parcă ar fi mângâiat-o călduros, dar o șoaptă liniștită îi reaminti că este ”sarea pământului și liberă de sub orice condamnare adusă împotrivă”…
În astfel de împrejurări, atmosfera devine încordată, iar străinul se înstrăinează și mai tare. Dar ”totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”
Și tu la fel.
Și eu.
O viață transformată 