Adam clipi. Când deschise din nou ochii, un sentiment de rușine îl copleși văzându-se gol, și pe Eva la fel. Nu-și găsi cuvintele și începea parcă să-i fie frică. Se uită împrejur și zări frunzele de smochin. Se repezi să culeagă câteva și, împreună cu Eva, le-a prins între ele, creând astfel un șorț care să le acopere goliciunea. Când auzi pașii lui Dumnezeu, s-a ascuns…
Mi-l imaginez pe Adam. După ce atâta vreme fusese gol (și la propriu, și la figurat) sub privirea lui Dumnezeu, gustarea mărului din pomul cunoștinței binelui și răului i-a declanșat sentimente pe care nu le trăise până atunci și reacții corespunzătoare: s-a rușinat, s-a acoperit, s-a temut, s-a ascuns.
Tu care citești aceste rânduri, amintește-ți că Dumnezeu ne permite să venim înaintea Lui exact așa cum suntem!
E extraordinar! Privesc spre El și nu mă intimidez, nu mă acopăr, nu mă ascund. Mă cunoaște prea bine, în totalitate. Trupul meu și gândurile mele nu Îi sunt deloc necunoscute. În toată dragostea și răbdarea Lui de Părinte, cred că mai degrabă s-ar amuza dacă aș începe să evit să vorbesc cu El deschis, despre tot ce mă frământă!
Bănuiesc că mă înțelegi. Dacă nu, te încurajez să descoperi frumusețea deschiderii inimii!
Parcă îmi pare rău pentru Adam. Nu a reușit să prețuiască această comoară…
O viață transformată 