O amărăciune puternică a pus mâna pe starea ei, îmbolnăvindu-i inima și încetinindu-i cuvintele. Soarele era deja pe cer când se hotărî să se ridice din pat și să-și facă drum spre bucătărie. Nu avea chef de apă rece pe chipul său, dar i se făcuse totuși foame. Nu era prima dată și nici prima persoană care trecea prin asta.
Simțea o eliberare ciudată, o eliberare deplină a sufletului de pasiunile care altădată o țineau plină de energie și zâmbet. I se strecuraseră, cu voce tare, câteva replici despre neîndemânarea cu care se mișcase, despre teama de a mai face ceva, despre sentimentul de nimicnicie și lipsa de valoare.
Mă privi pasiv. Parcă era doar un chip pictat fără emoții. Încercase odată să se agațe de ceva sau cineva, dar nu dăduse roade. A rămas un gol ce se dorea umplut cu iubire, căldură, pace și bucurie. După o vreme, starea își luă numele de depresie și întunecă persoana în cauză, umbrind-o complet.
Și mă doare inima s-o văd astfel…
I-aș spune despre Stânca mea, despre Cel de care mă agăț eu. Oricâte nopți nedormite aș număra, tot nu s-ar putea compara cu momentele de pace sufletească; și va fi bine sufletului meu, căci Îi știu Numele… O, sunt așa de mulțumitoare că-L am pe Dumnezeu în viața mea, să-I pot spune durerile și temerile mele! Sunt mulțumitoare că momentele de rugăciune mă liniștesc, iar cuvintele Sale îmi calmează și-mi întăresc inima.
Și i-aș cânta continuu că are valoare, e importantă și e iubită – pentru că Cineva îi cunoaște numele…
O viață transformată 