Lumina e stinsă. Prin ferestre pătrund razele lunii şi creează diverse umbre pe pereţi. Noaptea a coborât mai devreme, dar ochii-mi nu au vrut să se închidă; aşa că încerc să denumesc umbrele şi să las gândul să se îndrepte spre alte locuri. Dar devine dificil lucrul acesta.
A trecut demult de miezul nopţii. Epuizarea sufletească m-a trântit la pat, dar mintea e încă foarte activă şi inima asta… e la fel! Amintirile, odată frumoase, aduc cu sine durere, iar alinarea întârzie să apară. Zilele, odată importante, devin de nesuportat, iar pacea întârzie şi ea. Mă întorc de pe-o parte pe alta şi gândurile se întorc şi ele.
„Inima nu doare”, spusese un medic. „E doar un organ, un organ ce nu doare”. Dacă studiile arată asta, atunci aşa o fi. Dar durerea nu încetează. Inima bate şi bate şi bate. Vibraţiile alea se simt în întregul corp; mă tem să nu se şi audă! Inima e un izvor al vieţii, o sursă a iubirii şi a credinţei, e centrul fiinţei. Doar din ea poate veni fericirea… Oare mai ştie drumul?
„Gândurile tale, tu le controlezi”, spusese cineva. „Sunt doar gânduri, le poţi modifica aşa cum doreşti.” Dacă alţii au încercat şi au reuşit, aşa o fi. Dar zumzăitul nu încetează. Gândurile aleargă şi se-mping şi îngrijorează; atacă şi rănesc corpul şi mintea. Mă tem să nu apuce direcţia spre altă persoană! Mintea a fost creată pentru lucruri spirituale, nu întuneric. Doar din ea poate veni înţelepciunea… Oare mai cunoaşte calea?
Confuzie. Tulburare. Necunoscut. Minciuni. Împietrire. Lacrimi. Amăgire. Mâhnire. Suferinţă. Întrebări. Nerăbdare.
Toate zguduie fiinţa-mi pe deplin. Nicăieri nu mai este o uşă deschisă. Parcă aş fi în mijlocul unor trenuri de mare viteză ce gonesc cu tot mai mare avânt şi gălăgie. Mă sperie! Ce pas să fac? Unde? Cum? Când? De ce e aşa?
„Gândeşte-te la Mine.” (O, aş vrea să pot!)
„Poţi. Doar Eu sunt cu tine în orice vreme. Gândeşte-te la Mine! Eu nu te voi părăsi niciodată. Eu îţi cunosc durerile, lacrimile, gândurile, sentimentele. Nu eşti singură. Eşti a Mea, eşti fiica Mea…”
Da. Suferinţa e o poartă spre Dumnezeu. Şi poarta e mereu deschisă. Braţele sunt întotdeauna gata de primire. Dragostea e necondiţionată. Nu sunt cerute explicaţii pentru nimic. Binecuvântările curg, fără cuvinte grele.
Când totul e tăcere, durerea creşte; doar îmbrăţişarea plină de dragoste, căldură şi iertare a Tatălui aduce alinare, calm, limpezime. Fericirea îşi croieşte încetişor un drum spre inimă, iar prin înţelepciunea oferită se găseşte şi Calea… O, câtă iubire în mine şi în jurul meu! O, ce bucurie!
… În sfârşit…
O viață transformată 