Mă privesc în oglinda aburită. Cu greu ai putea desluși ce temeri se găsesc în spatele chipului de acolo!
Simt cum singurătatea răcește încăperea și mi-e teamă să nu rămân împietrită, nemaiputând să fac încă un pas în direcția potrivită. Oamenii spun că sunt curajoasă, dar uneori nu sunt și mă opresc din toate. Și stau. Ca și acum.
Adevărul e că există o poveste mai impresionantă și mai importantă decât a mea. Este cea în care Dumnezeu îmi șoptește ”Eu te voi purta pe brațe în timp ce bătăile inimii tale se fac auzite pe acest Pământ. Eu îți voi șterge lacrimile, pentru că te iubesc.”
Iar eu aleg în acest moment, scuturând frigul de pe mine, să aduc mulțumiri Celui ce m-a creat și ales.
Mulțumesc, Doamne, că m-ai pus în inima Ta și eu mă văd în ochii Tăi! Prin ei deslușesc cine sunt eu cu adevărat: eu sunt iubită!
P.S. Oglinda nu reflectă cine ești cu adevărat. Nici când e dezaburită.
O viață transformată 