Bărbatul se retrase în singura încăpere liberă, în acel moment, din centrul în care locuia deja de doisprezece ani. Înghițea în sec, dar lacrimile nu secau. Teama îi strângea inima și aceasta se făcea tot mai mică la gândul că toți râd de el, că toți cunosc trecutul său mizerabil. Parcă auzea batjocurile lor atât de clar.
Deschise ochii și se revăzu în oglindă. Nu era singur, nu era cel de acum; momente teribile defilau pe suprafața oglinzii și trecutul se derula astfel în toată urâciunea sa. Bărbatul se înfioră și îngenunche, puterea slăbindu-i din nou. Deși trecea zilnic prin asta, minutul acesta i se păru ca un bolovan ce atârna greu pe umeri.
O voce îl cutremurase.
“Trecutul tău e iertat. Oglinda dinaintea ochilor tăi face parte din viața ta, dar ceea ce vezi e doar pentru tine. Nimeni altcineva nu vede și nu cunoaște amintirile tale, decât Eu. Da, sunt clipe reale, dar trecute. Ți-am dat un nou început. Și ai o altă oglindă – cea a prezentului. Tu, cel de atunci nu ești tu, cel de acum.
Nu s-a terminat…”
O viață transformată 