O viață transformată

Îmi plac apusurile la fel de mult cât îmi plac răsăriturile. Cer colorat în diverse nuanțe, uneori nori la fel de variați cromatic, natura în subtilă dar continuă schimbare, vreme caldă sau rece. Aș poza acele momente în fiecare zi, chiar dacă apusul e tot apus, iar răsăritul tot răsărit. E ceva sublim acolo, din punctul meu de vedere.

Acum câțiva ani am visat că urcam tot mai sus pe un munte stâncos pentru a vedea apusul în toată splendoarea sa. Nuanțe de portocaliu, galben, albastru și roz se combinau deja armonios pe cer, iar în jurul meu copacii prezentau și ei tipuri de verde și maro. Poteca pe care pășeam era pietruită, fără obstacole, dar destul de abruptă. Eram atât de entuziasmată încât priveam spre stânga mea tot mai des, că nu cumva să pierd vreo secundă din spectacol.

La un moment dat observasem cu coada ochiului că în dreapta mea se înfățișa o stâncă enormă, și în fața ei era o mică platformă numai bună de poposit și admirat soarele, fără ca pădurea sau dealurile să fi stat în cale. Așa că, după alți câțiva pași, m-am oprit și mi-am îndreptat complet privirea spre acea stâncă. Am rămas înmărmurită!

Cumva, uitasem că secundele treceau repede și ultimele raze ale soarelui își vor fi manifestat pledoaria unică înainte de lăsarea serii. Dar nu mi-a mai păsat. Nu îmi puteam lua ochii de la ceva mai spectaculos: o cruce sculptată pe suprafața strâncii! Nu îmi puteam lua inima de la admirarea a ceea ce înseamnă Crucea. Nu îmi puteam lua gândul de la sacrificiul lui Cristos. „Oh, dar El nu mai e pe cruce, ci a înviat!”, păreau să strige pietrele și întreaga creație a lui Dumnezeu.

E un sentiment covârșitor și greu de explicat. Poate mă auzi spunând asta adesea, dar chiar sunt unele lucruri ce nu se pot clarifica prin cuvinte, decât trecând personal prin ele.

Și totuși… Gloria lui Dumnezeu e pătrunzătoare, sacrificiul lui Isus e sfâșietor, dragostea Lui pentru om e copleșitoare.