Orice copil are nevoie de părinți.
Nu de telefoane de ultimă generație, nu de bicicletă nouă, nu de PS4, nu de îmbrăcăminte la modă, nu de bani de buzunar. Ci de părinți. De părinții săi.
Aud despre adolescenți (13-16 ani) care se sinucid din dragoste sau din durere amoroasă, de fete ce rămân însărcinate înainte să știe cum se face o omletă sau cum se folosește mașina de spălat, de băieți care bat persoana care-i îngrijește în locul părinților.
Văd copii care fumează ca adulții controlați de vicii, tineri care își pierd mințile cu droguri, tinere care aleg vulgaritatea și se compromit doar pentru a fi acceptate de un bărbat.
Lipsesc părinții.
Dacă ți-aș spune numărul familiilor cu un părinte sau ambii plecați peste graniță pentru muncă sau, deși sub același acoperiș, mult timp absenți din toate punctele de vedere… nu m-ai crede.
Da, îmi e milă de copiii și adolescenții aceștia, dar nu mă șochează alegerile lor. Și ei au nevoi! Și ei au nevoie de iubire, acceptare și siguranță.
Le lipsesc părinții.
Oare aceștia chiar nu înțeleg ce lasă în urma lor? Oare chiar nu-i doare? Oare cum rezistă? Se mulțumesc ei doar cu un video-call și o scrisoare sau o jucărie trimisă de sărbători? Oare chiar nu le este mai mare dorul și dragostea decât banul și depărtarea de copii? Oare…
Le lipsesc părinții, nu banii. Educația din familie, nu cea de la colț de stradă. Dragostea de mamă și de tată, nu îmbrățișările virtuale. Șoaptele drăgăstoase, nu mesajele de noapte bună. Jocurile împreună, nu cele cumpărate sau trimise și uitate într-o cutie.
Nu înțeleg…
Dar tu?
O viață transformată 