Călătoriile cu tramvaiul și autobuzul mă animă de fiecare dată. Mai ales când trebuie să fiu pe drum în jurul orei prânzului, atunci când copiii și tinerii iasă de la școală sau merg la cursuri. Am ocazia să observ conversațiile, stilurile, atitudinile, privirile, lucrurile văzute sau mai puțin izbitoare ochiului, ale generațiilor de după mine.
Chiar scena de ieri m-a dus în trecut. Fetele din fața mea, din tramvai, aveau unghii foarte lungi și negre, machiaj negru strident, îmbrăcăminte și muzică în căști în acord cu întregul stil. Nu o auzeam, dar vedeam titlurile melodiilor pe ecranul telefoanelor lor și m-am întristat. De ar știi ele ce efecte au acele sunete și cuvinte asupra minților lor fragede!
La un moment dat, una dintre fete scoase un tuș negru și începu să deseneze pe mâinile celeilalte personaje din desene animate exprimând tot felul de emoții. “Ce talent deosebit,” zisesem în sinea mea. Chicoteau pe măsură ce fiecare figură era gata, iar pielea era acoperită. Oh, m-a cuprins compasiunea și dragul de ele!
Și mi-am amintit de sezonul meu “închis la culoare” din liceu.
Îmi plăcea să mă îmbrac în negru. Era mai ușor “de asortat” și nu atrăgea atenția. Nu aveam un interes deosebit în farduri, dar îmi plăcea să-mi văd unghiile mici și negre. Era ceva misterios, intens, puternic în culoarea aceea precum penele corbului. Așa e și întunericul, nu?
Melodiile trupelor de gothic rock nu-mi păreau supărătoare; dimpotrivă, mă acompaniau în starea confuză și agitată a adolescenței. Fără un efect bun și sănătos. Nu aveam acces instant la muzică, ca acum, dar știam de unde să fac rost. La fel, procuram orice fel de cărți mă interesau.
Iar curiozitatea cu privire la divinitate, la bine și rău, la Dumnezeu și demoni, era în plină ascensiune. Și ce bătălii crunte se pot duce la vârsta aceea: mental, spiritual, emoțional, pe lângă fizic… Incredibil! – zic acum uitându-mă în trecut și privind prezentul altor generații tinere.
Nu-i nimic nou sub soare. Fiecare trece pe acolo. Fiecare are parte de acele sezoane umplute cu lacrimi, răzvrătiri, trădări, țipete înăbușite sau aspre, izolare sau tovarășii perfide și primejdioase. Momente în care extremele captivează și unii capitulează.
Dar Dumnezeu e aproape. Dumnezeu ne dorește și ne iubește. Dumnezeu vorbește într-un fel sau altul, și ne ajută să biruim capcanele răului prin credință, prin rugăciune și alegeri înțelepte. Cel puțin astea fuseseră “armele” mele! Iar când zilele deveneau mai negre decât noaptea, cuvântul Lui direct sau printr-o persoană ce-L cunoștea mă îmbărbătau și mă susțineau pe calea cea bună.
Știi, îmi dau seama că atitudinea mea față de acești tineri nu ajută dacă presupune dojenire, supărare sau indiferență. Ci, mai degrabă, o prezență netulburată, cuvinte de blândețe și încurajare înspre bine, ascultare activă și respect, împărtășirea Adevărului și dragostei lui Dumnezeu – acestea i-ar alina altfel în sezonul de rătăcire, furie și confuzie. Și rugăciunea pentru ei.
Dumnezeu să ne dea har, răbdare și înțelepciune în relațiile cu ei, fie că ne sunt copii, elevi, vecini, familie sau străini! Și să îi învățăm tot ce e nobil, drept, curat, plăcut, virtuos și adevărat.
“Odinioară erați întuneric, acum însă, lumină în Domnul. Umblați ca niște fii ai luminii, căci rodul luminii constă în toată bunătatea, dreptatea și adevărul! Discerneți ceea ce este plăcut Domnului și nu luați parte la faptele fără rod ale întunericului, ci mai degrabă denunțați-le!“
Efeseni 5
O viață transformată 