“Trebuie negreșit să murim și vom fi ca niște ape vărsate pe pământ, care nu se mai adună. Dumnezeu nu ia viața, ci dorește ca fugarul să nu rămână izgonit dinaintea Lui,” scrie în 2 Samuel 14:14.
Atât de tare m-a captivat acest verset — ca multe altele, de fapt. Și ți-aș fi scris mai mult, dar vreau să mă opresc la a te încuraja.
În traduceri ale Bibliei — în engleză, olandeză, franceză — am găsit un alt mod de a transmite același lucru: “… Dar Dumnezeu nu dorește să ia viața; ci concepe metode prin care cel alungat să se poată întoarce la El!” sau “… Dumnezeu nu vrea să piardă sufletul și se gândește cum ar face să nu îndepărteze de la Sine pe cel care s-a îndepărtat.”
Ce imagine plină de compasiune! Cel puțin așa o văd eu.
Ca și atunci când un părinte precaut își pedepsește copilul obraznic și îl trimite în camera lui, dar își dorește să-și îmbrățișeze pruncul și să existe din nou armonie și înțelegere între ei. Ca și atunci când un profesor chibzuit scoate elevul perturbator afară din clasă, deși îl dorește în clasă pentru a-l instrui și învăța la fel de bine ca și pe ceilalți. Ca și atunci când un antrenor pune pe banca de rezervă jucătorul penalizat, deși știe că acesta a reacționat pe bună dreptate și are nevoie de el pe teren.
Păcatul din viețile noastre ne îndepărtează de Dumnezeu și ne simțim, poate, nedorite și alungate. La fel, dacă suntem disciplinate de El, ne putem simți izgonite sau singure.
Și totuși, Îi aparținem și putem avea încredere că Dumnezeu ne vrea înapoi cu El. Cu ardoare, cu milă, cu gelozie, cu drag! Și pe Pământ, și în ceruri.
Depinde cum Îi răspundem.
O viață transformată 