Este o zi plăcută de toamnă. Vântul scutură ramurile încărcate și câțiva copii se distrează în frunzele colorate. Observ diferite cupluri care probabil au ieșit la plimbare, unii gesticulând întruna, alții ținându-se de mână.
O doamnă în vârstă de mai bine de 75 de ani dă indicații și explicații domnului care o însoțește. Cuvintele ei sunt drăgăstoase, iar vocea caldă și plăcută. Soțul ei a suferit un accident vascular cerebral și l-a schimbat: se mișcă greoi, nu vorbește clar, nu-și amintește multe și e dependent de ea. Dar “zâmbetul nu l-a părăsit și încă are o doză bună de cavalerism”, zice doamna cu amabilitate.
În tramvai, o fetiță privește spre cei doi, la fel ca mama ei.
— Mama, tu de ce te uiți la ei?
— … pentru că se iubesc și doamna s-a mutat să fie aproape de soțul ei bolnav, șoptește femeia.
— Mama… așa vei face și tu cu tata, la bătrânețe?
Femeia schițează un zâmbet și își mută privirea spre geam. Nu știu la ce se gândea, dar cu siguranță fiica a remarcat lucruri grozave în această lume și le va păstra în inimioara ei. Sper să pună în aplicare tot ceea ce este frumos, nobil și decent.
Iar noi, cele căsătorite, să luăm aminte la comorile ce le-am găsit în soții noștri chiar și la bătrânețe și să-i iubim, cu respect.
O viață transformată 