Nu m-aş fi gândit că există aşa ceva. Sună poetic, dramatic şi neobişnuit. Chiar monstruos. Dar am cunoscut-o într-un vis…
Subsolul era din cărămizi, iar oamenii îşi astupau unii altora cuvintele. Întunericul de-afară mă speriase, iar liniştea de pe străzi striga că sunt singura de pe-acolo.
Nu ştiu de ce am crezut că mă voi simţi mai bine înconjurată de persoanele din acel subsol, dar la invitaţia uneia, am acceptat să mă alătur lor. Sentimentul nu dispăruse. Singurătatea resimţită pe întuneric nu se compara cu ceea ce era acum. Nu puteam falsa nici măcar un zâmber sau cuvânt de alinare. Mi-am auzit gândurile răcnind: „Unde eşti, Doamne? Sunt singură! Ce e ASTA? Pe deplin singură… Dumnezeu, ce s-a întâmplat? Unde eşti Tu? UNDE?”…
Când oamenii începură să dispară, am fost condusă într-o cameră mizerabilă, dar goală. Închisă în întuneric, cu mintea ţipând după o inimă plină de pace şi nădejde… Şi teama însoţea singurătatea. Atinseseră limita absolută. Cea imposibil de descris prin cuvinte. Imposibil.
Trezită la realitate, a dispărut acea simţire. Nu îmi doresc să o am în viaţa reală! Nici să se repete în timp ce dorm!
Sper ca tu să nu o cunoşti vreodată…
Sunt pe deplin conştientă că-L am alături pe Dumnezeu şi singurătatea nu-şi are locul.
Nu la mine…
O viață transformată 