După ce stătusem în sala de aşteptare o oră întreagă, s-a făcut în sfârşit şi prima strigare.
Mi-am auzit numele, aşa că am intrat.
Mi s-a deschis apoi o altă uşă.
Holul era alb. Lumina se răspândea aşa de bine! Însă neliniştea încolţea şi gândurile zburdau stupid.
La capăt, canapelele mă invitau să mă relaxez. Şi asta am şi făcut, până să înceapă… Că doar era un simplu examen… [nu un examen simplu!]
Dar atmosfera m-a transpus într-un alt scenariu: la poarta Raiului. Scopul canapelelor nu mai era de destindere, ci de răsuflare – “acasă, în sfârşit”… Dincolo de fiinţa mea nu mai era nelinişte, agitaţie, teamă. Era pace, nerăbdare, beatitudine. Dincolo de uşă nu era nici un examen. Ci era El.
Tu ai face diferenţa?
O viață transformată 