O viață transformată

Ai spus vreodată cu voce tare “Îmi este frică”?

Poate nu era tocmai cazul să spun lucrul acesta, dar e a doua oară în ultimele trei luni. Prima oară a fost când am ales să-mi testez abilitățile pe un traseu suspendat și dificil dintr-un parc de aventură. Adrenalina a crescut tot mai mult când, după o oră, mușchii brațelor dădeau semne de epuizare și nu mă mai puteam concentra pe depășirea obstacolelor și pe respirație. Credeam că nu mai ajung la punctul de staționare și că voi rămâne suspendată până vine ajutor. Și am strigat: “îmi este frică.”

A doua oară a fost în weekend-ul trecut când, în timp ce simțeam că mașina, cu tot cu greutățile din ea, derapează pe drumul pietros de munte și alunecăm ușor după ploaie, am spus răspicat că îmi este frică și vreau să cobor. În mintea mea deja se derulau secvențe dramatice și nu-mi mai puteam controla emoțiile.

Mi-ar lua pagini întregi să-ți povestesc cu de-amănuntul cele două situații, dar mă opresc pentru a-ți spune că ne putem mărturisi, cu voce tare, temerile și emoțiile și lui Dumnezeu. Căci, dacă un om reacționează liniștitor și sare-n ajutor în așa momente, nu suntem noi cu mult mai de preț în ochii lui Dumnezeu?

După acele secunde de sinceritate, frica a dispărut. La fel și agitația lăuntrică. Omul care a fost în apropierea mea m-a asigurat că va fi bine, doar să ascult indicațiile sale (omul acela fiind soțul meu). Știi, cumva, Dumnezeu face la fel: ne îndrumă, ne sfătuiește, ne aduce la cunoștință sau ne arată ceea ce este de făcut în anumite împrejurări. Și, ascultându-L, ceva se schimbă. În bine.

Tu ai spus vreodată cu voce tare că îți este frică?

Ce s-a întâmplat apoi cu ființa ta?

Dar cu inima ta?