Ți-am spus luna trecută despre gândurile prețioase primite de la doi vârstnici, oameni crescuți la munte. “Când nu pot dormi noaptea, iau Cartea și citesc. Cel mai adesea citesc Psalmii. Și apoi adorm ușor,” mărturisise bătrâna fără alte adăugiri.
Hai să-ți mai povestesc o lecție valoroasă de la o altă familie, de pe alt deal!
Deși preocuparea ei are legătură cu animalele și cu grădina, cu rezultatul muncii mâinilor ei, cu rodul viitor pentru ei și generația celor tineri, membrii acestei familii își găsesc liniștea administrând și multiplicând ceea ce le-a pus Dumnezeu la dispoziție.
”Averea” lor – bucăți de pământ, o sobă veche, o boltă cu struguri, turme de oi și vaci, legume gustoase, fructe dulci – e administrată cu demnitate și grijă. Ei știu ce înseamnă să faci ceva cu resursele avute, să nu risipești, să aștepți anotimpurile, să nu iei nimic de-a gata, să observi schimbările vremii, să înmulțești cu înțelepciune avuția și să bucuri alți oameni.
În psihologie, numim asta inteligență practică: un simț bun al valorii și o înțelegere instinctivă a echilibrului dintre muncă, natură și resurse. Unii locuitori de la munte par a fi dezvoltat o formă de cunoaștere care nu se predă în școli: o combinație de intuiție, experiență transmisă din generație în generație și adaptabilitate. Sau reziliență.
I-am ascultat cu plăcere și uimire povestind despre traiul lor. Știu când e momentul potrivit să cumpere sau să vândă un teren, cum să crească animale astfel încât să fie profitabil fără să exagereze sau să exploateze, cum să valorifice lemnul, fânul, sau pășunile, cum să își asigure hrana și traiul, uneori, fără dependență de sisteme externe.
Îndrăznesc să spun că au o înțelepciune arhaică, fiind ignorată sau subestimată de lumea modernă. Mai ales că averile lor înseamnă mult mai mult decât ceea ce izbea ochiului; înseamnă autonomie, cunoștințe împărtășite mai departe, respect pentru ciclicitatea naturii și chiar o formă de libertate pe care puțini o mai gustă azi.
Terenul lor nu e doar o proprietate, ci o moștenire vie. Animalele nu sunt doar ”producători”, ci parte dintr-un sistem vital. Resursele naturale nu se consumă oricum, ci se gospodăresc cu grijă, cu gândul la viitor. Iar munca e o parte a vieții, nu doar un mijloc de supraviețuire.
Impresionant, nu-i așa?
Și știu, fără să le fi spus vreodată cineva în termeni moderni și orășenești, că sufletul are nevoie de credință în Dumnezeu, de răbdare, de ospitalitate, de conversații domoale și de blândețe. Lucruri care azi se vând sub eticheta de „well-being”…
Eh, uneori, o singură vorbă de-a lor are greutatea a zeci de pagini de teorie. Nu crezi?
Îți oferă lecții fără cuvinte pompoase. Îți spun povești sau cuvinte de înțelepciune, poate cu zâmbet, poate cu oboseală, dar fără să se plângă prea mult.
Nu filozofează, ci trăiesc.
Și mă gândesc acum la cuvintele Eclesiastului: ”Am ajuns să cunosc că nu este altă fericire pentru ei decât să se bucure și să trăiască bine în viața lor; dar și faptul că un om mănâncă și bea și duce un trai bun în mijlocul întregii lui munci este un dar de la Dumnezeu. Am ajuns la cunoștința că tot ce face Dumnezeu dăinuie în veci, și la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut, și că Dumnezeu face așa pentru ca lumea să se teamă de El. (…) Iată ce am văzut: este bine și frumos ca omul să mănânce și să bea și să trăiască bine în mijlocul muncii lui cu care se trudește sub soare, în toate zilele vieții lui, pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui. Dar dacă i-a dat Dumnezeu cuiva avere și bogății și i-a îngăduit să mănânce din ele, să-și ia partea lui din ele și să se bucure în mijlocul muncii lui: acesta este un dar de la Dumnezeu.”
Dragă cititoare, poate ai căzut pe gânduri, dar tu cunoști astfel de persoane? Ce ai învățat de la ele?
O viață transformată 