
„Meseria se fură, nu se învață…” mi-a șoptit tata în timp ce-mi arăta (din nou) tehnici de a culege afine. Nu cele de cultură sau canadiene, ci din soiul acela din Carpații României.
Îl consider pe tata cel mai bun „meșter” într-ale culesului. Are mână rapidă, nu le zbârcește, nu rupe micuțele tufe. Mai degrabă parcă le mângâie cu piaptănul creat de el. Îi admir îndemânarea după atâtea veri de muncă (încă de când era copil!), dar și faptul că mama face echipă cu el. Degetele ei sunt deja mov de atâta ales și aranjat. Eh, bine că e doar un sezon pe an! Și este bine să fim și noi alături de ei!
De fiecare dată învăț câte ceva despre natură și om, despre tehnici de supraviețuire și limitări umane, despre iubirea de frumos și vandalism. Însă, acum, prefer ca afina să fie personajul central și astfel să pasez mai departe o scurtă lecție cu folos.
Afinele de pădure sunt sălbatice, mici, și le găsești la munte. Îți pătează gura și mâinile într-un violet închis când o mănânci. Bobițele au un gust intens, dulce-acrișor și foarte aromat. Cercetările spun că afinele de munte conțin o cantitate mare de antioxidanți. Nu e de mirare că sunt folosite des în suplimente pentru ochi și circulație, și sunt recomandate pentru persoanele cu diabet.
Afinele de cultură, provenite din America, au boabe mari, sunt cultivate special, în ferme, și se cumpără din supermarket, pentru că rezistă mai mult. Au miezul alb-verzui și nu pătează. Gustul e mai dulceag, dar mai puțin aromat și mai apos. Fructele cresc în ciorchini mari și sunt ușor de cules. Deși au un nivel mai scăzut de antioxidanți, sunt și ele o sursă de vitamina C și fibre.
Mi se pare extraordinar că Dumnezeu a binecuvântat acești munții ai României și cu afine! Pentru că nu se cultivă oriunde în lume. Când le vezi pe piață, amintește-ți că provin exclusiv din culesul manual din flora spontană.
Oh, da! Ai citit bine: cules manual. Să știi că nu e ușor să culegi afine de munte. Viespile își fac datoria și vin la dulceață și acreală, arșița soarelui te poate epuiza, o furtună cu gheață poate afecta rău de tot tufele, iar coloana vertebrală și spatele resimt aplecările dese. Apoi trebuie să le alegi ca să fie curate — adică să înlături insectele, ramurile, frunzulițele sau alte bucăți naturale, din găleata plină. Bine că s-a inventat „piaptănul pentru afine” și „vălăul”!
Deci să nu te mire prețurile! Mai ales că afinele sălbatice sunt extrem de fragile și își pierd repede proprietățile dacă nu sunt congelate sau prelucrate rapid. La urma urmei, tot ce e sănătos și natural are un cost.
Cum le păstrăm noi? Facem sirop și dulceață, le congelăm sau uscăm afiniș și afine, numai bune pentru ceaiul din sezonul rece. Alții aleg să facă și afinată.
Ți-am făcut poftă?
Vara viitoare când vei dori să savurezi aceste delicii negre-albăstrui, gândește-te și la munca depusă!
Și fii pe fază: afinele (de munte) adevărate NU rezistă în soare, la piață (decât dacă sunt stropite substanțe chimice care să le conserve). Așa că interesează-te de unde provin, înainte să le cumperi, și informează-te despre beneficii, diferențe și proces… înainte să-ți dai cu părerea.


